Mulți clienți au emoții la prima ședință, unii mai mari, alții mai puțin intense. Intr-un fel e firesc să fie așa, și eu am avut când am fost prima dată la ședința cu analistul meu. E firesc deoarece, în ședințele de psihoterapie, ne ducem în zonele complicate pentru noi, în zonele de care psihicul nostru încearcă să ne țină departe. E ca și cum ne-ar spune: „eu încerc să te protejez, găsesc tot felul de soluții, nu mai stiu cum să le întorc, ce să mai fac ca să bag suferința sub covor, și tu de duci la ăsta, care fix acolo o să te ducă”.

Deci într-un fel e firesc să simțim tot felul de emoții sau să găsim „justificări” mai mult sau mai puțin rezonabile pentru a nu ne duce la psihoterapeut ( e prea departe, nu am timp, las pe mai încolo dar sigur o să mă duc candva, am alte priorități acum etc). 

Mulți au o ușoară îngrijorare că nu stiu despre ce o să se vorbească „m-am gândit pe drum despre ce o să vorbim, ce întrebări să pun, dar sincer nu stiu cu ce să încep”. Întotdeauna le răspund că nu ține de ei, că e treaba mea să pun întrebări sau să conduc discuția spre aspectele esențiale, important e să încerce să se relaxeze”. 

În prima ședință, care durează că toate celelalte ( 50 de minute), începem cu stabilirea obiectivului nostru general. Dialogul e cam așa: „cu ce gând ai venit la psihoterapie, ce anume ai vrea să îmbunătățești? Asupra a ce anume ai vrea să lucrăm mai întăi? Hai să încercam să formulam un obiectiv general, bineînțeles că pe parcursul psihoterapiei vor apărea și alte obiective la fel de mari sau poate secundare, dar acum mă interesează ce simți că e presant pentru tine”.

 În a doua ședință se face anamneza, adică istoricul persoanei, istoric care mă ajută să înțeleg în ce dinamica a crescut clientul, dacă are frați sau surori, dacă a crescut la bunici, cât timp a stat mama acasă cu el, ce a
simțit față de mama și față de tata, cum a fost la grădiniță etc. Sunt informații concrete care îl ajută și pe client să înțeleagă cum s-a dezvoltat, e un început de rearanjare a vieții personale.