Primesc de multe ori (de la prieteni sau clienți) întrebarea aceasta: cum îți dai seama că o persoană este sănătoasă sau că, să zicem, cum iți dai seama că eu sunt sănătos,Vicentiu? Primul gând e: „Cine mai e sănătos în zilele noastre?”, „Ce înseamnă asta cu adevărat?”. E greu de cuantificat. Cea mai simplă e distincția dintre un om rezonabil și un altul care și-a pierdut mințile. Pe cel din urmă îl vezi că e împrăștiat, încerci să rămâi concentrat la ceea ce spune dar e greu, îl pierzi repede, ideile nu i se leagă logic una de alta, e peste tot, ai și uitat împreună cu el de unde ai plecat. Emoțional îl vezi că se înfurie din te miri ce, e ca o furtună și simți, fără să-ți explici atunci, că îi lipsește capacitatea de a se regla afectiv. Îi lipsește o anumită coerență generală. Explic aceste lucruri și știu că pentru cealaltă persoană nu e suficient, dar îi detaliez apoi un model care mie mi se pare că reunește ceea ce e important. E un model pe care l-am întâlnit în cartea „Terapia schemelor pentru copii și adolescenți” de Peter Graaf, Christof Loose și Gerhard Zarbock. Îi spun: dacă ai o capacitate bună de atașament (sentimentul stabil că iubești și ești iubit de iubită, soț, prieteni etc), dacă ești pe picioarele tale (independent dar și eficient, adică ai și rezultate), dacă ai o stimă de sine potrivită (fară oscilații mari ), dacă ai un sentiment interior de coerență (că părțile din tine se armonizează într-un fel, că ai o structură interioară, că știi cine ești etc.), dacă încă ai simțul ludic, al jocului, al bucuriei, al plăcerilor, al spontaneității, atunci, în linii mari, ar trebui să fii ok.

Mulți dintre noi avem, la început de an, intențiile cele mai nobile de a ne schimba. În acele momente chiar credem sincer că acesta e anul ăla important, anul decisv, „anul meu”, îl simt. Eventual schițăm în gând sau notam în agenda câteva obiective: mai mulți bani, mai multă dezvoltare emoțională, îmi găsesc și jumătatea, practic fericirea e imediat după colț. Până aici sună bine dar de ce nu apare schimbarea reală? Pentru că în esență ne dorim ca lucrurile să fie altfel dar nu suntem dispuși cu adevărat să ne schimbăm noi. Pe această dorință (și pe emoția de moment) mizează cei care vând cursuri, programe minune, soluții magice, rapide, cu rezultate sigure. Te ții de treabă o săptămână și apoi renunți, bineînțeles simțindu-te vinovat\ă. Din planurile de schimbare inițiale a rămas doar vinovăția. Și totuși de ce ne e atât de greu să ne schimbăm? Ceea ce ne complică foarte tare e alcătuirea noastră psihică. Avem mai multe părți în noi, părți care nu prea stiu una de alta și, cum știm prea bine, unde-s mulți care nu prea se înțeleg, conflictele sunt inevitabile. O parte din noi vrea ceva, o altă parte altceva. O parte din noi vrea să se schimbe, o altă parte își dorește să rămână la fel. Pentru a ne schimba în profunzime e important să scoatem la suprafață partea care nu dorește schimbarea. De obicei e partea infantila din noi, de când eram copii. E partea care nu e dispusă să depună un efort mare, să tragă de ea, să se sacrifice. Stai un pic de vorbă cu această parte din tine, vezi ce își dorește, dar mai ales, află de ce anume se teme. Dacă te-ai schimba, ce ar pierde această parte?

E o întrebare care m-a trăsnit când l-am pierdut pe Albert, vreo 25 de minute (o eternitate), în Polonia. Titlul poate părea ușor confuz, dar îl explic imediat. Eram într-o piață mare, deschisă, în formă de dreptunghi, cu clădiri colorate, restaurante, cafenele, muzee pe toate laturile. Locul avea ceva din Piața San Marco din Veneția, cu mult spațiu la mijloc. Practic, puteam să acopăr o rază mare cu privirea, dar, culmea, mai târziu, acest presupus „avantaj” m-a încurcat. E un sentiment ciudat să privești în imensitatea pieței și să nu-l vezi, să nu înțelegi unde a dispărut. Dar să o iau cu începutul. Eram cu un foarte bun prieten, el cu cei doi copii, și eu cu Albert. Toți copiii erau cam de aceeași vârstă. Albert mergea după noi cu trotineta, se ducea când mai în față, când mai în spate, apoi revenea lângă noi. La un moment dat, nu-l mai văd. Mă gândesc că revine el. Dar trec 3 minute, 4 minute și ia-l de unde nu-i. De regulă, nu mă anxietez repede. Am stabilit o regulă încă de când avea vreo 4 ani: dacă te rătăcești, ne vedem la ultimul loc unde am fost împreună. Tocmai băusem o cafea la un local cu 10 minute în urmă. Știa regula, o folosisem în trecut, funcționa. El acum are 9 ani, destul de mare. Din aceste motive nu m-am panicat. Dar după 5 minute am început să-l strig. Nimic. Am început să întreb lumea, m-am dus la cafenea – nu era nici acolo. Am continuat să strig cât puteam prin toată piața. Un polonez cam cherchelit încearcă un fel de glumă, eu sunt Albert imi zice. Îi zic „nice joke” și o înjurătură în românește. Trec alte minute, mă duc la două doamne polițiste și le spun. Mă întreabă de semnalmentele copilului, mă bâlbâi încercând să-mi amintesc ce culoare aveau pantalonii, tricoul știam sigur că era alb. Nu-mi venea să cred că dau semnalmentele copilului la poliție. Uite-mă și în situația asta. Încep să transpir și să strig cât pot prin piață numele lui. Ce mă panica cel mai mult era că nu înțelegeam de ce nu vine unde m-a văzut ultima dată. E o piață deschisă, de ce nu-l văd?? În logica asta, singura explicație pe care mi-o dădeam era că l-a furat cineva. Nu are cum să nu vină. Am simțit cum mă lasă genunchii: mi-am pierdut pentru prima dată copilul, și într-o țară străină. Trecuseră vreo 15–20 de minute, cele mai lungi din viața mea. Am trecut prin greutăți în viața asta, știu că sunt rezistent, dar ce am simțit în acele momente nu se compară cu nimic. Nu știu câte ture am făcut între cafenea și locul de unde nu l-am mai văzut. Prietenul umbla și el în toate părțile. Nu mai puteam gândi. Am înțeles deplin fraza aia: sunt momente când nu mai știi cum te cheamă. Prietenul îmi zice că se duce și pe diagonala pieței, în capăt. Mormăi un „du-te, stau aici în caz că apare”. După încă alte minute, apare în sfârșit prietenul cu Albert, el plângând pe trotinetă. În momentul ăla m-am bucurat că îl văd, dar m-am trezit invadat de o furie pe care nu o puteam controla. Am început să urlu la el: – Care e regula noastră? – Careee?? – De ce nu te-ai întors acolo unde ne-am văzut ultima dată? Țipam cât puteam. Piața s-a oprit. Lumea se uita. Un nebun care urlă la copilul lui. Vedeam cu coada ochiului cum mulți continuau să mă privească. Mă auzeam în toată piața, dar nu mă interesa. Prietenul a încercat să mă tempereze: „Nu mai țipa, frate, așa la el”, dar eu nu mai puteam. Am început să urlu și la el să nu se bage. Îmi dădeam seama că nu mă pot opri din urlat. Am ținut-o așa câteva minute, apoi, ușor-ușor, am început să-l observ și am văzut că plângea cu sughițuri, un plâns pe care l-a mai avut doar de câteva ori: un plâns în care rămâne fără aer și trage adânc aer în piept. Atunci m-am oprit complet, deși încă tremuram. L-am luat în brațe și m-am luptat cu mine să nu plâng. Mi-a explicat că nu ne-a mai văzut și că auzise când prietenul îmi spusese că dăm o tură, ocolim latura mare a pieței și apoi mergem mai departe. Cum nu ne-a mai văzut, s-a gândit să se ducă și să ne aștepte la capătul laturii până ocoleam noi, doar că nu mai putea pleca din zona aia, ca poate ajungeam noi și ne rata. Practic, se dusese unde știa că urma să ajungem după ce făceam ditamai ocolul. În tot acest timp a stat doar în zona aia, din ce în ce mai speriat, așteptându-ne. El știe numărul meu de telefon pe dinafară; l-a memorat încă de mic ca să mă poată suna dacă e cazul. Descurcăreț cum e, a intrat într-un restaurant și i-a zis unui domn de acolo, în engleză, că s-a pierdut de tatăl lui și că vrea să-l sune. Acel domn a format numărul meu și nu a primit niciun răspuns. De fapt, nu mi-a trecut prin cap să-i spun că atunci când suni din altă țară trebuie să pui înaintea numărului +4, indicativul României (știu că e +40, dar el știa numărul începând cu 0). O lecție pentru viitor. Acum, de ce am zis că sunt probabil părinți care sunt agresivi și din frică, nu din răutate? Pentru că mi-am dat seama că, în situația aia, în care urlam, urlam din cât adunasem, din cât de tare mă speriasem. E o întrebare bună: în ce măsură un părinte e agresiv și din frică? L-am înțelege un pic mai mult dacă am ști ce se întâmplă și în el? E de la sine înțeles că prin agresivitate nu mă refer la a-ți bate copilul – nu e o justificare pentru bătăi sau abuzuri. Dar pe mine, ca terapeut, experiența asta m-a învățat să nu mă mai reped