Noi nu am dormit cu copilul în cameră. Și regret acum. Resimt și un pic de vină, sunt psiholog și ar fi trebuit să citesc totuși mai multe despre subiect. Mă consolez cu gândul că multe alte aspecte ne-au ieșit în treaba asta cu parenting-ul. Exista mai multe teorii, e bine să dormi cu copilul, lângă el, în alta cameră etc. Argumente și contraargumente. Eu mă gândesc la prezență, siguranță, atașament. În lumea animală, daca mama se îndepărtează de pui, de multe ori înseamnă pericolul extrem, moartea. Cam același mecanism apare și la noi, când mama nu e lângă copil, în el se declanșează starea de pericol, cu cât timpul până ajunge mama la el e mai mare, cu atât mai intensă devine panica. Din acest motiv, mama care își lasă copilul să plângă mult, până el readoarme de oboseală, stârnește în el o frica existențială, teama de moarte. Copilul nu are gândirea dezvoltată, nu știe că mama e în sufragerie, că se afla într-o casă, că ar fi cumva în siguranță. Nu e mama lângă mine, sunt în pericol. Cu cât un copil înmagazinează mai multa teamă, cu cât va trai în frică, cu atât sunt șanse mai mari ca la vârsta adultă să dezvolte tulburări anxioase: fobii, anxietate generalizată, atacuri de panică sau să devină un obsesiv-compulsiv. Cu cât trăiește mai mult în frica, nu doar pe timpul nopții. Sunt mai multe aspecte de luat în seamă, predispozițiile, temperamentul, conexiunea cu mama, dar daca copilul are un fond sensibil, cu certitudine, dormitul în alta cameră îi va accentua nesiguranța. Stiu persoane care se epuizează, ajung la limita suportabilitatii, dar tot culca copilul în alta cameră. La noi cumva s-a oprit calvarul când a împlinit trei ani și jumătate. Se trezea de trei sau patru ori pe noapte chiar și la trei ani. Pentru mâncare ziceam noi. Și din nesiguranță aș adaugă acum. Cum le separăm? Când îidădeam să mănânce, de fapt interacționam cu el, îl luam în brațe, îl linișteam, îl securizam. Avea mai degrabă nevoie de siguranță decât de mâncare? Aș fi preferat să doarmă intre-un pătuț lângă noi, să întindem o mana, el să ne simtă că suntem acolo. Argumentul general al dormitului în alta cameră e că îl învățam independent. Clar. Îl învățam să fie puternic, de mic. Eventual îl dam la copii de trupa. Să învețe bărbăție. De la un an. Ce tâmpenie. Sunt etape, vârste, în care se pot lucra diverse obiceiuri sau abilitați. Îl învățam să doarmă singur progresiv, când el poate înțelege că mama e în sufragerie și că el nu e în pericol. De multe ori facem greșeala de a-l gândi pe copil prin filtrul nostru de adult. Noi suntem în sufragerie, și ne e bine.

Divorțul este, mai mereu, o experiență traumatică în sine. Sunt rare situațiile în care părinții se despart simulând o armonie de conjunctură. De cele mai multe ori divorțurile sunt crunte, din unii oameni parcă iese la iveală tot ce-i mai rău, mai primitiv, mai irațional. Devin încrâncenați, aspri, se lasă purtați de o ură devastatoare, caută neapărat să-l distrugă pe celălalt. Continuarea articolului o regăsești la acestă pagină, pe avocatnet.ro.

Ar fi interesantă o discuție liberă între psihoterapeuți despre momentele care i-au marcat în cursul ședințelor cu proprii clienți. Mă refer la momente decisive, nu doar la interpretări savante ale conflictelor, întorsături de frază inteligente sau vindecări nesperate. Când anume sau ce anume din ce a spus clientul a produs schimbări ample, de perspectivă asupra lucrurilor, în psihoterapeut. Pentru mine răspunsul e simplu, îmi amintesc clar momentul  care mi-a schimbat semnificativ raportarea la celălalt. Clienta, o doamnă în jur de 45 de ani,  mamă a unei fetițe, divorțată de ceva timp, dar hăituită constant de fostul soț. Ca prezență fizică inspira competență (lucrase ani buni ca general manager într-o corporație mare), părea obișnuită să coordoneze,  să fie cumva în “centrul” lucrurilor. Era înaltă, brunetă, elegantă, cu o ținută dreaptă, ușor încordată. Părea că ține neapărat să convingă că este o persoană puternică, dar, de îndată ce s-a relaxat și a ieșit din rol, o expresie de epuizare, de vulnerabilitate, i se citea în întreaga postură. Ceea ce complica starea ei sufletească era comportamentul fostului soț, care, o chinuia cu procese interminabile, bătăuși trimiși să o intimideze, copilul luat cu forța etc. Clienta era hotărâtă să reziste. Pentru a înțelege mai bine situația în care se afla, mai trebuie descrisă succint viața chinuită pe care a avut-o cu fostul soț: bătăi, umiliri, renunțări de tot felul, limitări ale nevoilor proprii, practic, se lăsa dominată, anulată. Bineînțeles, compensa prin rolul social, imaginea ei de sine se “repara” sporadic, iluzoriu, la locul de muncă. Nu mai rețin exact discuția din cabinet, ne tot învârteam  în jurul masochismului, a nevoii de pedeapsă  și, dintr-o dată, dorind cumva să ating un punct esențial și să o repun pe un drum “luminos”,  o întreb: “Dar tu vrei să fii cu adevărat fericită?”, apoi mă las mai confortabil în scaun, convins că gata, s-a încheiat discuția într-un mod constructiv (cine nu vrea să fie fericit?). O întrebare banală, simplă,  însă importantă,  care trebuia pusă, accentul căzând pe “cu adevărat”.  La început s-a  crispat ușor,  apoi fața  i-a devenit  extrem de serioasă, mă gândesc: “Ce face, la ce se gândește, ce e de gândit aici, poate vrea să dea un răspuns detaliat?”. Trec vreo 4-5 minute, o eternitate în cabinet, și răspunde: “Vicențiu, m-am gândit bine, și sincer, cu adevărat,  nu vreau să fiu fericită!”. Pentru un moment am împietrit în sinea mea…În minte, am continuat dialogul: “Poftim?,  cum, cum adică nu vrei să fii fericită, CINE nu vrea să fie fericit?? Ești sigură? Mai gândește-te încă vreo 4-5 minute, sau de ce nu, gândește-te până la ședința următoare, până la anul dar nu-mi da răspunsul asta!!”. Ceea ce m-a izbit a fost răspunsul gândit, clar, asumat,  exprimat ca o sentință. Mai mereu auzim discuții despre fericire sau nefericire, despre oameni chinuiți, despre comportamente prin care ne sabotăm viață, dar acestea sunt discuții periferice, neduse până la capăt, zise la nervi sau deznădejde. Sunt unii care o țin din rău în mai rău. Dar și pe unul dintre aceștia dacă îl întrebi “Vrei să fii fericit?” îți va răspunde ce întrebare neroadă mai e și asta și te trimite la plimbare. În schimb, când o auzi de la o persoană capabilă, matură, spusă în modul acesta, cunoscând implicațiile unei sentințe de acest fel, nu are cum să nu te impresioneze. Mă gândeam în primul rând la poziționarea ei față de viață, față de alegerile pe care le-a făcut sau urma să le facă, spre viitor însemna o lipsă de speranță, spre trecut, un întreg șir de experiențe dureroase, de masochism și de credința inconștientă că nu merită mai mult. O nuanță trebuie neapărat precizată, clienta a venit în terapie la mine pentru fetița ei, nu pentru ea însăși, ședințele noastre se intercalau rar, printre ședințele cu copilul. Acest aspect este deosebit de important, întrucât subliniază lipsa motivației pentru schimbare. Un client care caută sprijin terapeutic înseamnă că s-a poziționat spre transformare, simte, în profunzime, că ceva nu e în ordine și trebuie schimbat. Aici este momentul să punctez că alegerea “drumului nefericirii” nu este propriu-zis o alegere conștientă – în cazul clientei a devenit- ci, este mai degrabă o cerință inconștientă, o intenție existentă în aceea zonă a psihicului pe care nu o controlăm. Travaliul psihoterapeutic pentru noi toți constă în conștientizarea acelei părți, să înțelegem, prin analiză, ce anume ne direcționează comportamentul.   Când șocul s-a mai atenuat în mine, am început să mă întreb dacă nu cumva proiectez asupra ei teama mea intensă de a nu fi fericit. Cred că e o teamă pe care o avem mulți, aceea de a nu rata la modul absolut. În definitiv, la întrebarea aceasta trebuie să răspundem în preajma sfârșitului vieții “Am fost fericit?”. Mi-am zis că în mod sigur proiectez asupra clientei propri-am teamă, era prea intens momentul ca să nu-l simt ca pe o zonă vulnerabilă a personalității mele. Mi-a venit imediat în minte momentul în care am decis, extrem de conștient, chiar cu hotărâre, de a fi fericit, de a face alegeri bune, de a nu mai reacționa disproporționat respingând oamenii, rănindu-i în așa fel încât să nu mă mai poată ierta, jignind pentru a domina, intrând în relații parteneriale care îmi “garantau” încă de la început eșecul, cu femei agresive, instabile sau incapabile de rezonabilitate. Clar, proiectam.  Cu o voce mai liniștită, am întrebat-o: “Dar din ce motive nu vrei să fii fericită?”, “In primul rând nu știu ce e fericirea, mi-a răspuns, nu o înțeleg, nu o simt deloc, nu aș știi ce să fac , într-un fel mă sperie, prefer nefericirea, pe ea o cunosc, mi-e familiară, e demult cu mine”. Ce să-i mai zic, am lăsat-o un timp să vorbească, să-și descarce tristetea. În acel moment am înțeles, cum să spun, organic, lăuntric, la modul absolut,  că sunt oameni care nu vor să fie salvați – cel  puțin nu acum – că nu are sens  să forțez, că ar fi prea fals și nefiresc, în contratimp cu momentul lor. Grea lecție. O experiență care a lovit