Primesc de multe ori (de la prieteni sau clienți) întrebarea aceasta: cum îți dai seama că o persoană este sănătoasă sau că, să zicem, cum iți dai seama că eu sunt sănătos,Vicentiu? Primul gând e: „Cine mai e sănătos în zilele noastre?”, „Ce înseamnă asta cu adevărat?”. E greu de cuantificat. Cea mai simplă e distincția dintre un om rezonabil și un altul care și-a pierdut mințile. Pe cel din urmă îl vezi că e împrăștiat, încerci să rămâi concentrat la ceea ce spune dar e greu, îl pierzi repede, ideile nu i se leagă logic una de alta, e peste tot, ai și uitat împreună cu el de unde ai plecat. Emoțional îl vezi că se înfurie din te miri ce, e ca o furtună și simți, fără să-ți explici atunci, că îi lipsește capacitatea de a se regla afectiv. Îi lipsește o anumită coerență generală. Explic aceste lucruri și știu că pentru cealaltă persoană nu e suficient, dar îi detaliez apoi un model care mie mi se pare că reunește ceea ce e important. E un model pe care l-am întâlnit în cartea „Terapia schemelor pentru copii și adolescenți” de Peter Graaf, Christof Loose și Gerhard Zarbock. Îi spun: dacă ai o capacitate bună de atașament (sentimentul stabil că iubești și ești iubit de iubită, soț, prieteni etc), dacă ești pe picioarele tale (independent dar și eficient, adică ai și rezultate), dacă ai o stimă de sine potrivită (fară oscilații mari ), dacă ai un sentiment interior de coerență (că părțile din tine se armonizează într-un fel, că ai o structură interioară, că știi cine ești etc.), dacă încă ai simțul ludic, al jocului, al bucuriei, al plăcerilor, al spontaneității, atunci, în linii mari, ar trebui să fii ok.
De ce e atât de greu să ne schimbăm?
Mulți dintre noi avem, la început de an, intențiile cele mai nobile de a ne schimba. În acele momente chiar credem sincer că acesta e anul ăla important, anul decisv, „anul meu”, îl simt. Eventual schițăm în gând sau notam în agenda câteva obiective: mai mulți bani, mai multă dezvoltare emoțională, îmi găsesc și jumătatea, practic fericirea e imediat după colț. Până aici sună bine dar de ce nu apare schimbarea reală? Pentru că în esență ne dorim ca lucrurile să fie altfel dar nu suntem dispuși cu adevărat să ne schimbăm noi. Pe această dorință (și pe emoția de moment) mizează cei care vând cursuri, programe minune, soluții magice, rapide, cu rezultate sigure. Te ții de treabă o săptămână și apoi renunți, bineînțeles simțindu-te vinovat\ă. Din planurile de schimbare inițiale a rămas doar vinovăția. Și totuși de ce ne e atât de greu să ne schimbăm? Ceea ce ne complică foarte tare e alcătuirea noastră psihică. Avem mai multe părți în noi, părți care nu prea stiu una de alta și, cum știm prea bine, unde-s mulți care nu prea se înțeleg, conflictele sunt inevitabile. O parte din noi vrea ceva, o altă parte altceva. O parte din noi vrea să se schimbe, o altă parte își dorește să rămână la fel. Pentru a ne schimba în profunzime e important să scoatem la suprafață partea care nu dorește schimbarea. De obicei e partea infantila din noi, de când eram copii. E partea care nu e dispusă să depună un efort mare, să tragă de ea, să se sacrifice. Stai un pic de vorbă cu această parte din tine, vezi ce își dorește, dar mai ales, află de ce anume se teme. Dacă te-ai schimba, ce ar pierde această parte?
Părinții pot fi agresivi și din frică?
E o întrebare care m-a trăsnit când l-am pierdut pe Albert, vreo 25 de minute (o eternitate), în Polonia. Titlul poate părea ușor confuz, dar îl explic imediat. Eram într-o piață mare, deschisă, în formă de dreptunghi, cu clădiri colorate, restaurante, cafenele, muzee pe toate laturile. Locul avea ceva din Piața San Marco din Veneția, cu mult spațiu la mijloc. Practic, puteam să acopăr o rază mare cu privirea, dar, culmea, mai târziu, acest presupus „avantaj” m-a încurcat. E un sentiment ciudat să privești în imensitatea pieței și să nu-l vezi, să nu înțelegi unde a dispărut. Dar să o iau cu începutul. Eram cu un foarte bun prieten, el cu cei doi copii, și eu cu Albert. Toți copiii erau cam de aceeași vârstă. Albert mergea după noi cu trotineta, se ducea când mai în față, când mai în spate, apoi revenea lângă noi. La un moment dat, nu-l mai văd. Mă gândesc că revine el. Dar trec 3 minute, 4 minute și ia-l de unde nu-i. De regulă, nu mă anxietez repede. Am stabilit o regulă încă de când avea vreo 4 ani: dacă te rătăcești, ne vedem la ultimul loc unde am fost împreună. Tocmai băusem o cafea la un local cu 10 minute în urmă. Știa regula, o folosisem în trecut, funcționa. El acum are 9 ani, destul de mare. Din aceste motive nu m-am panicat. Dar după 5 minute am început să-l strig. Nimic. Am început să întreb lumea, m-am dus la cafenea – nu era nici acolo. Am continuat să strig cât puteam prin toată piața. Un polonez cam cherchelit încearcă un fel de glumă, eu sunt Albert imi zice. Îi zic „nice joke” și o înjurătură în românește. Trec alte minute, mă duc la două doamne polițiste și le spun. Mă întreabă de semnalmentele copilului, mă bâlbâi încercând să-mi amintesc ce culoare aveau pantalonii, tricoul știam sigur că era alb. Nu-mi venea să cred că dau semnalmentele copilului la poliție. Uite-mă și în situația asta. Încep să transpir și să strig cât pot prin piață numele lui. Ce mă panica cel mai mult era că nu înțelegeam de ce nu vine unde m-a văzut ultima dată. E o piață deschisă, de ce nu-l văd?? În logica asta, singura explicație pe care mi-o dădeam era că l-a furat cineva. Nu are cum să nu vină. Am simțit cum mă lasă genunchii: mi-am pierdut pentru prima dată copilul, și într-o țară străină. Trecuseră vreo 15–20 de minute, cele mai lungi din viața mea. Am trecut prin greutăți în viața asta, știu că sunt rezistent, dar ce am simțit în acele momente nu se compară cu nimic. Nu știu câte ture am făcut între cafenea și locul de unde nu l-am mai văzut. Prietenul umbla și el în toate părțile. Nu mai puteam gândi. Am înțeles deplin fraza aia: sunt momente când nu mai știi cum te cheamă. Prietenul îmi zice că se duce și pe diagonala pieței, în capăt. Mormăi un „du-te, stau aici în caz că apare”. După încă alte minute, apare în sfârșit prietenul cu Albert, el plângând pe trotinetă. În momentul ăla m-am bucurat că îl văd, dar m-am trezit invadat de o furie pe care nu o puteam controla. Am început să urlu la el: – Care e regula noastră? – Careee?? – De ce nu te-ai întors acolo unde ne-am văzut ultima dată? Țipam cât puteam. Piața s-a oprit. Lumea se uita. Un nebun care urlă la copilul lui. Vedeam cu coada ochiului cum mulți continuau să mă privească. Mă auzeam în toată piața, dar nu mă interesa. Prietenul a încercat să mă tempereze: „Nu mai țipa, frate, așa la el”, dar eu nu mai puteam. Am început să urlu și la el să nu se bage. Îmi dădeam seama că nu mă pot opri din urlat. Am ținut-o așa câteva minute, apoi, ușor-ușor, am început să-l observ și am văzut că plângea cu sughițuri, un plâns pe care l-a mai avut doar de câteva ori: un plâns în care rămâne fără aer și trage adânc aer în piept. Atunci m-am oprit complet, deși încă tremuram. L-am luat în brațe și m-am luptat cu mine să nu plâng. Mi-a explicat că nu ne-a mai văzut și că auzise când prietenul îmi spusese că dăm o tură, ocolim latura mare a pieței și apoi mergem mai departe. Cum nu ne-a mai văzut, s-a gândit să se ducă și să ne aștepte la capătul laturii până ocoleam noi, doar că nu mai putea pleca din zona aia, ca poate ajungeam noi și ne rata. Practic, se dusese unde știa că urma să ajungem după ce făceam ditamai ocolul. În tot acest timp a stat doar în zona aia, din ce în ce mai speriat, așteptându-ne. El știe numărul meu de telefon pe dinafară; l-a memorat încă de mic ca să mă poată suna dacă e cazul. Descurcăreț cum e, a intrat într-un restaurant și i-a zis unui domn de acolo, în engleză, că s-a pierdut de tatăl lui și că vrea să-l sune. Acel domn a format numărul meu și nu a primit niciun răspuns. De fapt, nu mi-a trecut prin cap să-i spun că atunci când suni din altă țară trebuie să pui înaintea numărului +4, indicativul României (știu că e +40, dar el știa numărul începând cu 0). O lecție pentru viitor. Acum, de ce am zis că sunt probabil părinți care sunt agresivi și din frică, nu din răutate? Pentru că mi-am dat seama că, în situația aia, în care urlam, urlam din cât adunasem, din cât de tare mă speriasem. E o întrebare bună: în ce măsură un părinte e agresiv și din frică? L-am înțelege un pic mai mult dacă am ști ce se întâmplă și în el? E de la sine înțeles că prin agresivitate nu mă refer la a-ți bate copilul – nu e o justificare pentru bătăi sau abuzuri. Dar pe mine, ca terapeut, experiența asta m-a învățat să nu mă mai reped
Dormim cu copilul in camera sau nu?
Noi nu am dormit cu copilul în cameră. Și regret acum. Resimt și un pic de vină, sunt psiholog și ar fi trebuit să citesc totuși mai multe despre subiect. Mă consolez cu gândul că multe alte aspecte ne-au ieșit în treaba asta cu parenting-ul. Exista mai multe teorii, e bine să dormi cu copilul, lângă el, în alta cameră etc. Argumente și contraargumente. Eu mă gândesc la prezență, siguranță, atașament. În lumea animală, daca mama se îndepărtează de pui, de multe ori înseamnă pericolul extrem, moartea. Cam același mecanism apare și la noi, când mama nu e lângă copil, în el se declanșează starea de pericol, cu cât timpul până ajunge mama la el e mai mare, cu atât mai intensă devine panica. Din acest motiv, mama care își lasă copilul să plângă mult, până el readoarme de oboseală, stârnește în el o frica existențială, teama de moarte. Copilul nu are gândirea dezvoltată, nu știe că mama e în sufragerie, că se afla într-o casă, că ar fi cumva în siguranță. Nu e mama lângă mine, sunt în pericol. Cu cât un copil înmagazinează mai multa teamă, cu cât va trai în frică, cu atât sunt șanse mai mari ca la vârsta adultă să dezvolte tulburări anxioase: fobii, anxietate generalizată, atacuri de panică sau să devină un obsesiv-compulsiv. Cu cât trăiește mai mult în frica, nu doar pe timpul nopții. Sunt mai multe aspecte de luat în seamă, predispozițiile, temperamentul, conexiunea cu mama, dar daca copilul are un fond sensibil, cu certitudine, dormitul în alta cameră îi va accentua nesiguranța. Stiu persoane care se epuizează, ajung la limita suportabilitatii, dar tot culca copilul în alta cameră. La noi cumva s-a oprit calvarul când a împlinit trei ani și jumătate. Se trezea de trei sau patru ori pe noapte chiar și la trei ani. Pentru mâncare ziceam noi. Și din nesiguranță aș adaugă acum. Cum le separăm? Când îidădeam să mănânce, de fapt interacționam cu el, îl luam în brațe, îl linișteam, îl securizam. Avea mai degrabă nevoie de siguranță decât de mâncare? Aș fi preferat să doarmă intre-un pătuț lângă noi, să întindem o mana, el să ne simtă că suntem acolo. Argumentul general al dormitului în alta cameră e că îl învățam independent. Clar. Îl învățam să fie puternic, de mic. Eventual îl dam la copii de trupa. Să învețe bărbăție. De la un an. Ce tâmpenie. Sunt etape, vârste, în care se pot lucra diverse obiceiuri sau abilitați. Îl învățam să doarmă singur progresiv, când el poate înțelege că mama e în sufragerie și că el nu e în pericol. De multe ori facem greșeala de a-l gândi pe copil prin filtrul nostru de adult. Noi suntem în sufragerie, și ne e bine.
Și totuși, ce e important pentru un copil, când părinții divorțează?
Divorțul este, mai mereu, o experiență traumatică în sine. Sunt rare situațiile în care părinții se despart simulând o armonie de conjunctură. De cele mai multe ori divorțurile sunt crunte, din unii oameni parcă iese la iveală tot ce-i mai rău, mai primitiv, mai irațional. Devin încrâncenați, aspri, se lasă purtați de o ură devastatoare, caută neapărat să-l distrugă pe celălalt. Continuarea articolului o regăsești la acestă pagină, pe avocatnet.ro.
Despre “ALEGEREA” de a fi nefericit
Ar fi interesantă o discuție liberă între psihoterapeuți despre momentele care i-au marcat în cursul ședințelor cu proprii clienți. Mă refer la momente decisive, nu doar la interpretări savante ale conflictelor, întorsături de frază inteligente sau vindecări nesperate. Când anume sau ce anume din ce a spus clientul a produs schimbări ample, de perspectivă asupra lucrurilor, în psihoterapeut. Pentru mine răspunsul e simplu, îmi amintesc clar momentul care mi-a schimbat semnificativ raportarea la celălalt. Clienta, o doamnă în jur de 45 de ani, mamă a unei fetițe, divorțată de ceva timp, dar hăituită constant de fostul soț. Ca prezență fizică inspira competență (lucrase ani buni ca general manager într-o corporație mare), părea obișnuită să coordoneze, să fie cumva în “centrul” lucrurilor. Era înaltă, brunetă, elegantă, cu o ținută dreaptă, ușor încordată. Părea că ține neapărat să convingă că este o persoană puternică, dar, de îndată ce s-a relaxat și a ieșit din rol, o expresie de epuizare, de vulnerabilitate, i se citea în întreaga postură. Ceea ce complica starea ei sufletească era comportamentul fostului soț, care, o chinuia cu procese interminabile, bătăuși trimiși să o intimideze, copilul luat cu forța etc. Clienta era hotărâtă să reziste. Pentru a înțelege mai bine situația în care se afla, mai trebuie descrisă succint viața chinuită pe care a avut-o cu fostul soț: bătăi, umiliri, renunțări de tot felul, limitări ale nevoilor proprii, practic, se lăsa dominată, anulată. Bineînțeles, compensa prin rolul social, imaginea ei de sine se “repara” sporadic, iluzoriu, la locul de muncă. Nu mai rețin exact discuția din cabinet, ne tot învârteam în jurul masochismului, a nevoii de pedeapsă și, dintr-o dată, dorind cumva să ating un punct esențial și să o repun pe un drum “luminos”, o întreb: “Dar tu vrei să fii cu adevărat fericită?”, apoi mă las mai confortabil în scaun, convins că gata, s-a încheiat discuția într-un mod constructiv (cine nu vrea să fie fericit?). O întrebare banală, simplă, însă importantă, care trebuia pusă, accentul căzând pe “cu adevărat”. La început s-a crispat ușor, apoi fața i-a devenit extrem de serioasă, mă gândesc: “Ce face, la ce se gândește, ce e de gândit aici, poate vrea să dea un răspuns detaliat?”. Trec vreo 4-5 minute, o eternitate în cabinet, și răspunde: “Vicențiu, m-am gândit bine, și sincer, cu adevărat, nu vreau să fiu fericită!”. Pentru un moment am împietrit în sinea mea…În minte, am continuat dialogul: “Poftim?, cum, cum adică nu vrei să fii fericită, CINE nu vrea să fie fericit?? Ești sigură? Mai gândește-te încă vreo 4-5 minute, sau de ce nu, gândește-te până la ședința următoare, până la anul dar nu-mi da răspunsul asta!!”. Ceea ce m-a izbit a fost răspunsul gândit, clar, asumat, exprimat ca o sentință. Mai mereu auzim discuții despre fericire sau nefericire, despre oameni chinuiți, despre comportamente prin care ne sabotăm viață, dar acestea sunt discuții periferice, neduse până la capăt, zise la nervi sau deznădejde. Sunt unii care o țin din rău în mai rău. Dar și pe unul dintre aceștia dacă îl întrebi “Vrei să fii fericit?” îți va răspunde ce întrebare neroadă mai e și asta și te trimite la plimbare. În schimb, când o auzi de la o persoană capabilă, matură, spusă în modul acesta, cunoscând implicațiile unei sentințe de acest fel, nu are cum să nu te impresioneze. Mă gândeam în primul rând la poziționarea ei față de viață, față de alegerile pe care le-a făcut sau urma să le facă, spre viitor însemna o lipsă de speranță, spre trecut, un întreg șir de experiențe dureroase, de masochism și de credința inconștientă că nu merită mai mult. O nuanță trebuie neapărat precizată, clienta a venit în terapie la mine pentru fetița ei, nu pentru ea însăși, ședințele noastre se intercalau rar, printre ședințele cu copilul. Acest aspect este deosebit de important, întrucât subliniază lipsa motivației pentru schimbare. Un client care caută sprijin terapeutic înseamnă că s-a poziționat spre transformare, simte, în profunzime, că ceva nu e în ordine și trebuie schimbat. Aici este momentul să punctez că alegerea “drumului nefericirii” nu este propriu-zis o alegere conștientă – în cazul clientei a devenit- ci, este mai degrabă o cerință inconștientă, o intenție existentă în aceea zonă a psihicului pe care nu o controlăm. Travaliul psihoterapeutic pentru noi toți constă în conștientizarea acelei părți, să înțelegem, prin analiză, ce anume ne direcționează comportamentul. Când șocul s-a mai atenuat în mine, am început să mă întreb dacă nu cumva proiectez asupra ei teama mea intensă de a nu fi fericit. Cred că e o teamă pe care o avem mulți, aceea de a nu rata la modul absolut. În definitiv, la întrebarea aceasta trebuie să răspundem în preajma sfârșitului vieții “Am fost fericit?”. Mi-am zis că în mod sigur proiectez asupra clientei propri-am teamă, era prea intens momentul ca să nu-l simt ca pe o zonă vulnerabilă a personalității mele. Mi-a venit imediat în minte momentul în care am decis, extrem de conștient, chiar cu hotărâre, de a fi fericit, de a face alegeri bune, de a nu mai reacționa disproporționat respingând oamenii, rănindu-i în așa fel încât să nu mă mai poată ierta, jignind pentru a domina, intrând în relații parteneriale care îmi “garantau” încă de la început eșecul, cu femei agresive, instabile sau incapabile de rezonabilitate. Clar, proiectam. Cu o voce mai liniștită, am întrebat-o: “Dar din ce motive nu vrei să fii fericită?”, “In primul rând nu știu ce e fericirea, mi-a răspuns, nu o înțeleg, nu o simt deloc, nu aș știi ce să fac , într-un fel mă sperie, prefer nefericirea, pe ea o cunosc, mi-e familiară, e demult cu mine”. Ce să-i mai zic, am lăsat-o un timp să vorbească, să-și descarce tristetea. În acel moment am înțeles, cum să spun, organic, lăuntric, la modul absolut, că sunt oameni care nu vor să fie salvați – cel puțin nu acum – că nu are sens să forțez, că ar fi prea fals și nefiresc, în contratimp cu momentul lor. Grea lecție. O experiență care a lovit
