Despre “ALEGEREA” de a fi nefericit

Ar fi interesantă o discuție liberă între psihoterapeuți despre momentele care i-au marcat în cursul ședințelor cu proprii clienți. Mă refer la momente decisive, nu doar la interpretări savante ale conflictelor, întorsături de frază inteligente sau vindecări nesperate.

Când anume sau ce anume din ce a spus clientul a produs schimbări ample, de perspectivă asupra lucrurilor, în psihoterapeut. Pentru mine răspunsul e simplu, îmi amintesc clar momentul  care mi-a schimbat semnificativ raportarea la celălalt.

Clienta, o doamnă în jur de 45 de ani,  mamă a unei fetițe, divorțată de ceva timp, dar hăituită constant de fostul soț. Ca prezență fizică inspira competență (lucrase ani buni ca general manager într-o corporație mare), părea obișnuită să coordoneze,  să fie cumva în “centrul” lucrurilor. Era înaltă, brunetă, elegantă, cu o ținută dreaptă, ușor încordată. Părea că ține neapărat să convingă că este o persoană puternică, dar, de îndată ce s-a relaxat și a ieșit din rol, o expresie de epuizare, de vulnerabilitate, i se citea în întreaga postură.

Ceea ce complica starea ei sufletească era comportamentul fostului soț, care, o chinuia cu procese interminabile, bătăuși trimiși să o intimideze, copilul luat cu forța etc. Clienta era hotărâtă să reziste. Pentru a înțelege mai bine situația în care se afla, mai trebuie descrisă succint viața chinuită pe care a avut-o cu fostul soț: bătăi, umiliri, renunțări de tot felul, limitări ale nevoilor proprii, practic, se lăsa dominată, anulată. Bineînțeles, compensa prin rolul social, imaginea ei de sine se “repara” sporadic, iluzoriu, la locul de muncă.

Nu mai rețin exact discuția din cabinet, ne tot învârteam  în jurul masochismului, a nevoii de pedeapsă  și, dintr-o dată, dorind cumva să ating un punct esențial și să o repun pe un drum “luminos”,  o întreb: “Dar tu vrei să fii cu adevărat fericită?”, apoi mă las mai confortabil în scaun, convins că gata, s-a încheiat discuția într-un mod constructiv (cine nu vrea să fie fericit?). O întrebare banală, simplă,  însă importantă,  care trebuia pusă, accentul căzând pe “cu adevărat”.  La început s-a  crispat ușor,  apoi fața  i-a devenit  extrem de serioasă, mă gândesc: “Ce face, la ce se gândește, ce e de gândit aici, poate vrea să dea un răspuns detaliat?”. Trec vreo 4-5 minute, o eternitate în cabinet, și răspunde: “Vicențiu, m-am gândit bine, și sincer, cu adevărat,  nu vreau să fiu fericită!”. Pentru un moment am împietrit în sinea mea…În minte, am continuat dialogul: “Poftim?,  cum, cum adică nu vrei să fii fericită, CINE nu vrea să fie fericit?? Ești sigură? Mai gândește-te încă vreo 4-5 minute, sau de ce nu, gândește-te până la ședința următoare, până la anul dar nu-mi da răspunsul asta!!”. Ceea ce m-a izbit a fost răspunsul gândit, clar, asumat,  exprimat ca o sentință. Mai mereu auzim discuții despre fericire sau nefericire, despre oameni chinuiți, despre comportamente prin care ne sabotăm viață, dar acestea sunt discuții periferice, neduse până la capăt, zise la nervi sau deznădejde. Sunt unii care o țin din rău în mai rău. Dar și pe unul dintre aceștia dacă îl întrebi “Vrei să fii fericit?” îți va răspunde ce întrebare neroadă mai e și asta și te trimite la plimbare. În schimb, când o auzi de la o persoană capabilă, matură, spusă în modul acesta, cunoscând implicațiile unei sentințe de acest fel, nu are cum să nu te impresioneze.

Mă gândeam în primul rând la poziționarea ei față de viață, față de alegerile pe care le-a făcut sau urma să le facă, spre viitor însemna o lipsă de speranță, spre trecut, un întreg șir de experiențe dureroase, de masochism și de credința inconștientă că nu merită mai mult. O nuanță trebuie neapărat precizată, clienta a venit în terapie la mine pentru fetița ei, nu pentru ea însăși, ședințele noastre se intercalau rar, printre ședințele cu copilul. Acest aspect este deosebit de important, întrucât subliniază lipsa motivației pentru schimbare. Un client care caută sprijin terapeutic înseamnă că s-a poziționat spre transformare, simte, în profunzime, că ceva nu e în ordine și trebuie schimbat. Aici este momentul să punctez că alegerea “drumului nefericirii” nu este propriu-zis o alegere conștientă – în cazul clientei a devenit- ci, este mai degrabă o cerință inconștientă, o intenție existentă în aceea zonă a psihicului pe care nu o controlăm.

Travaliul psihoterapeutic pentru noi toți constă în conștientizarea acelei părți, să înțelegem, prin analiză, ce anume ne direcționează comportamentul. 

 Când șocul s-a mai atenuat în mine, am început să mă întreb dacă nu cumva proiectez asupra ei teama mea intensă de a nu fi fericit. Cred că e o teamă pe care o avem mulți, aceea de a nu rata la modul absolut. În definitiv, la întrebarea aceasta trebuie să răspundem în preajma sfârșitului vieții “Am fost fericit?”. Mi-am zis că în mod sigur proiectez asupra clientei propri-am teamă, era prea intens momentul ca să nu-l simt ca pe o zonă vulnerabilă a personalității mele. Mi-a venit imediat în minte momentul în care am decis, extrem de conștient, chiar cu hotărâre, de a fi fericit, de a face alegeri bune, de a nu mai reacționa disproporționat respingând oamenii, rănindu-i în așa fel încât să nu mă mai poată ierta, jignind pentru a domina, intrând în relații parteneriale care îmi “garantau” încă de la început eșecul, cu femei agresive, instabile sau incapabile de rezonabilitate. Clar, proiectam. 

Cu o voce mai liniștită, am întrebat-o: “Dar din ce motive nu vrei să fii fericită?”, “In primul rând nu știu ce e fericirea, mi-a răspuns, nu o înțeleg, nu o simt deloc, nu aș știi ce să fac , într-un fel mă sperie, prefer nefericirea, pe ea o cunosc, mi-e familiară, e demult cu mine”.

Ce să-i mai zic, am lăsat-o un timp să vorbească, să-și descarce tristetea. În acel moment am înțeles, cum să spun, organic, lăuntric, la modul absolut,  că sunt oameni care nu vor să fie salvați – cel  puțin nu acum – că nu are sens  să forțez, că ar fi prea fals și nefiresc, în contratimp cu momentul lor.

Grea lecție. O experiență care a lovit direct în imaginea mea de sine dar și într-un conținut mai intim: “fantasma salvatorului”  – cum să nu pot eu, ca terapeut, să-mi ajut clienții? A însemnat pentru mine un efort de repoziționare față de client, față de oameni în general… cei care își doresc în mod real schimbarea, fac pași concreți, trec dincolo de vorbe.   

 După un timp clienta s-a oprit din plâns și  am început să  discutăm despre cauzele nefericirii. Mama ei avusese o viață chinuită si in acel moment mă întrebam în sinea mea, în ce măsură s-a identificat cu mama ei, cât a preluat prin identificare maternă:  “E posibil să cauți acum suferința dintr-o pornire de “fidelitate” fată de mama ta sau pentru că doar asta ai văzut ca model de existentă? “E posibil Vicențiu, cred că sunt valabile ambele”.

Ideal pentru clientă era să intre într-o relație securizantă în care să iubească și să fie iubită la rândul ei. Da, ușor de zis, un pic mai greu de făcut. Cum să aibă celălalt încredere în tine (ca apoi să ai și tu în el),  să se deschidă sufletește dacă, prin comportamentul tău, stricând cumva relația, cauți să te sabotezi?

În astfel de cazuri, ca psihoterapeut de orientare analitică, caut întotdeauna sentimentul inconștient de culpă, de vina personală. Exsită în cei mai mulți dintre noi un mecanism inconștient denumit: “nevoia de culpă și de pedepsă”. Ce înseamnă asta? Ori de câte ori greșim mai serios, ne simțim vinovați și căutăm, pentru a stinge vinovăția, să fim pedepsiți. E un mecanism care se formează în copilărie, atunci când spărgeam un geam de exemplu, stăteam într-o stare de tensiune până venea tatăl, mama sau Directorul școlii, primeam pedeapsa apoi evenimentul se stingea, avea o finalitate. Bineînțeles că lucrurile sunt mai elaborate de atât, dar esența mecanismului de aici vine.

Acum, culpabilizările pot avea conținuturi variate, te poți simți vinovat din te miri ce, însă am constatat că în cazul celor care se auto-sabotează este mai mereu vorba despre vina de a nu merita să fie iubiți, de sentimentul că este ceva neînregulă cu ei, că nu sunt îndeajuns de buni pentru a fi valorizați. Le este indusă credința că sunt diferiți și inadecvați. Lipsiți de iubire reală, criticați, ei își caută  pedepsele compulsiv, sfârșind simbolic prin a confirma atitudinea adulților despre ei din copilăria timpurie: “Ti-am zis eu că nu ești bun de nimic”. Acești adulți sunt persoane concrete – mama, tata, unchi, bunici, profesori – , oricum, persoane importante pentru copil.

Uluitor cât efort depunem pentru a dovedi că merităm să fim iubiți, e un fel de nedreptate aici, în zbaterea copilului de a obține iubirea, el ar trebui să fie iubit ca întreg, nu fracționat, în funcție de rezultatele pe care le livrează. Până la urmă, a iubi înseamnă a-l percepe pe celălalt așa cum el nu se poate vedea,  în acest caz, ca o persoană demnă de a fi iubită. Dar să fii iubit când de fapt te urăsti, e intolerabil. Pentru a ieși din acest cerc vicios, al auto-sabotării constante, al  auto-pedepsirii, un adult trebuie să  primească într-o relație ceea ce i-a lipsit în copilărie: apreciere, iubire, siguranță, dar acest lucru nu este posibil decât prin decizii gândite, prin stăpânirea frustrărilor, printr-o comunicare rezonabilă  –  inclusiv a  temerilor  -, prin asumarea riscului de deveni vulnerabil, iubind.    

În psihoterapie, pe lângă alte tehnici, trebuie identificată funcția nefericirii, ce rol joacă ea în dinamica personalității, adică, ce “beneficii secundare” decurg din rolul de a fi nefericit, poate o nevoie inconștientă de atenție, poate o anumită plăcere de a suferi, sau poate ca în felul acesta viața este resimțită mai intens etc. Pot fi multe combinate, aspectul esențial este cu ce anume a asociat clienta nefericirea, în mintea ei. Apoi, un alt pas important este dat de conștientizarea modului în care intră în relații cu ceilalți, elementele care se repetă, raportările sau poziționările față de ceilalți. Dar toate acestea trebuie să aibă ca fundament relația terapeutică, o relație construită pas cu pas, securizantă, deschisă, care să stimuleze încrederea și comunicarea reală. 

 Relația psihoterapeutică se construiește pas cu pas, dar este necesară o primă condiție, persoana să-și dorească schimbarea, clienta descrisă mai sus a participat la discuție, din curiozitate sau din dorința de a înțelege, însă, nu am mai revăzut-o. Am atins zone sensibile, nu dorea mai mult acum, poate în timp…E necesar totuși un anumit curaj pentru a înfrunta tensiunea schimbării.

Fericirea nu este un dat, nu o putem pretinde  necondiționat – cel puțin ca adulți – , ea se construiește în timp, treptat, adesea cu efort, prin decizii bune. Îmi imaginez  fericirea ca pe o stare de mulțumire sufletească de fond, în care simți că relațiile importante din viața ta sunt așezate, funcționează bine, lucrurile sunt în regulă.  Și asta deoarece în relația cu partenerul, cu copiii, cu părinții, cu idealul  profesional atins sunt implicate nevoi și aspecte fundamentale: nevoia de a iubi și de a te știi iubit, nevoia de apreciere, de siguranță emoțională, de comunicare, de grijă față de celălalt, de apartenență, de validare, încredere, fidelitate, reușită etc.

În definitiv, dincolo de fantasme, fericirea nu reprezintă dorința de a ne îmbunătăți real situația în care ne aflăm?